De ultimă oră … I.S.U.J. Iaşi – 2010

Autorul idei de organizare militară a pompierilor a fost generalul rus, Starov, aflat în Muntenia. Iniţiat la 1833, proiectul de organizare “Formiruirea comandei de foc supt numirea de roata de pompieri pentru orasul Bucuresti”, va fi aplicat de mai ambiţiosul domn al Moldovei, Mihail Grigore Sturdza, la Iaşi, în anul 1835. Practic după o perioadă de numai patru luni şi jumătate, la 15 mai acelaşi an “roata de pojarnici” de la Iaşi îşi intra în atribuţii. Caracterul militar al respectivei formaţiuni provenea din însăşi denumirea ei, “roata” corespunzând structurii şi organizării companiei, ca subunitate militară valabilă şi astăzi. De asemenea, existenţa unei cazărmi în care funcţionau reguli militare, personalul care provenea de la celelalte unităţi militare constituite şi care îşi menţinea gradele, uniforma, obligaţiile şi drepturile aferente, similare cu ale personalului militar, instrucţia cu specific militar, dar şi profesional – pompierisitic, dotarea cu armament de infanterie, toate aceste argumente confirmă ideea structurii şi organizării de tip militar a primei unităţi de pompieri de la Iasi.

La Bucureşti, o asemenea structură apare 10 ani mai târziu, în 1845, efectivele sale fiind considerabil mai mari decât ale companiei din Iaşi, după cum, şi capitala de atunci a Munteniei era mai întinsă şi mai populată decât cea a Moldovei.

Decalajul de 10 ani între apariţiile celor două unităţi de pompieri militari poate fi explicat, prin preocuparea autorităţilor de la Bucureşti pentru o mai temeinică pregătire de specialitate a celor care urmau să încadreze compania de pompieri, lucru care s-a văzut pe timpul incendiului de la 23 martie 1847, supranumit Focul cel mare, sinistru care prin dimensiuni este unic în analele Bucureştilor.

Prezenţi la datorie, pompierii militari “luptând cu bărbăţie şi râvnă, ajutaţi de infanteriştii Regimentului 2 Cavalerie, au fost nevoiţi doar să se mărginească la protejarea cartierelor oraşului situate în afara cercului de foc”. Chiar şi aşa printre victimele prăpădului s-a aflat şi un ostaş pompier. Era primul, din lungul şir al pompierilor militari, care şi-a dat viaţa pentru a o salva pe a semenilor.

Anul revolutionar 1848 va consacra pentru totdeauna virtuţile patriotice şi jertfa de sine – de această dată pentru idealurile democraţiei şi independenţei, ale pompierilor militari. Nici nu se vindecaseră rănile sinistrului din martie 1847, când, la 13 Septembrie 1848, sângele ostaşilor pompieri din Bucureşti şi a infanteriştilor, a înroşit cazarma din Dealul Spirii şi împrejurimile sale. La intervenţia lui Suleiman-Paşa, care însoţit de o armată numeroasă a trecut Dunărea pentru a înăbuşi revoluţia română, s-a constituit, la 28 iulie/9 august 1848, o locotenenţă domnească, formată din trei foşti fruntaşi revoluţionari între care şi fostul ministru de interne Nicolae Golescu.

Reclamat de boierii reacţionari că a tratat cu Suleiman-Paşa a fost înlocuit de Sultan cu Fuad-Efendi, care s-a arătat mai ferm în înăbuşirea Revoluţiei române.

La acuzaţia lui Fuad-Efendi care a caracterizat revoluţia ca o “rebeliune izvorâtă din acel duh al comunismului”, împotriva căruia se ridicase întreaga Europă şi a cererii restabilirii regimului regulamentar şi numirea lui Constantin Cantacuzino în funcţia de caimacam, majoritatea celor 200 de delegaţi care au mers în tabăra otomană de la Cotroceni a strigat: “Moarte, mai bine decât Regulamentul”, fapt pentru care comandantul turc a ordonat arestarea delegaţilor protestatari.

Indignaţi de modul cum s-au comportat trupele turceşti la intrarea în Capitală, când au maltratat cu săbiile şi lăncile populaţia civilă, trecând cu caii peste cei căzuţi, şi de arestarea conducătorilor Revoluţiei române, unităţile militare române ce constituiseră un sprijin serios al revoluţiei, s-au pus în mişcare în pofida cuvântului de ordine al Locotenenţei domneşti de a se abţine de la orice act ostil faţă de armata invadatoare E drept că trupele otomane, sub comanda lui Fuad- Efendi, s-au deplasat lent, permitând fruntaşilor Revoluţiei române a se refugia din ţară pentru a nu fi arestaţi.

Roata de pompieri a oraşului Bucureşti, care datorită propagandei în rândurile ei făcută de Dincă Bălăşeanu si Ioan Deivos devenise un sprijin statornic şi credincios al revoluţiei, participând activ la apărarea ei şi asigurarea pazei bunurilor populaţiei, a părăsit cazarma de la Agie sub comanda căpitanului Pavel Zăgănescu.

Ea a angajat, în mod spontan, lupta cu a doua coloană otomană, care de douăzeci de ori mai numeroasă decât compania de pompieri a pătruns în oraş prin bariera Dealul Spirii şi a staţionat în faţa cazărmii de infanterie.

În cursul luptei inegale, dar eroice, ostaşii roatei de pompieri, sprijinite de celelalte unităţi militare române şi de cetăţeni înarmati, au asaltat la baionetă artileria duşmană, capturându-i o parte din tunurile pe care le-a întors apoi împotriva turcilor, provocându-le sute de morţi şi răniţi.

Au căzut în această eroica bătălie mai mult de jumătate din efectivul companiei de pompieri, între care şi ofiţerii Dănescu şi Starostescu, precum şi o parte din ostaşii Batalionului 2 din Regimentul 2 infanterie, care participaseră la luptă, trăgând asupra turcilor din interiorul cazărmii.

Restul pompierilor, în frunte cu sublocotenentul Dincă Bălăşeanu, s-au retras, pentru a continua lupta, în tabăra generalului Gheorghe Magheru de la Râureni. După dizolvarea acesteia, eroicii pompieri alături de cei care activaseră în gărzile naţionale, au trecut munţii şi s-au înrolat în armata revoluţionară condusă de Avram Iancu, unde Dincă Bălăşeanu a ocupat funcţia de centurion.

Toate sursele istorice, martorii oculari, contemporanii bătăliei, apreciază în unanimitate că majoritatea jertfelor (din cei peste 100 de morţi şi tot atâţia răniţi) au fost date de pompieri, ei aflându-se în vâltoarea încleştării.

Un şir de evenimente istorice ulterioare a consacrat actul eroic al pompierilor. Veteranilor de la 1848 li s-a acordat prima decoraţie militară românească “Pro virtute militari”, înfiinţată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.

Tot ca o recunoaştere a eroismului pompierilor, data de 13 Septembrie 1863 a fost aleasă pentru înmânarea noilor drapele de luptă Oştirii Ţării, Batalionul de pompieri Bucureşti (înfiinţat încă din 1861), primind primul drapel de lupta din mâna domnitorului.

Recunoaşterea faptului că 13 Septembrie 1848 este unul dintre cele mai semnificative pompierilor a fost unanimă, indiferent de epocile istorice şi regimurile politice prin care a trecut ţara. Drept urmare, ziua de 13 Septembrie a fost sărbatorită dintotdeauna, ca fiind ZIUA POMPIERILOR DIN ROMÂNIA însă, a fost legal oficializată după război,apoi prin Legea 121/1996 prinvind organizarea şi funcţionarea Corpului Pompierilor Militari, dar şi prin Hotarârea Guvernului 1490/2004, pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă.

Niciodată capitolul din Istoria Naţională dedicat anului revoluţionar 1848 n-a facut abstracţie, indiferent de vremuri, de sângeroasa şi inegala confruntare dintre ostaşii companiei de pompieri din Bucureşti şi o coloană a armatei otomane. Pe timpul domniei lui Cuza, pompierii au beneficiat de atenţia sa deosebită, capul oştii inspectându-i des şi fiind mulţumit, de fiecare dată, de modul cum se prezentau cazărmile şi oamenii. Tradiţiile consemnează, în acei ani, şi trimiterea în străinătate (la Paris) pentru perfecţionarea pregătirii, a primului ofiţer de pompieri. Caracterul militar şi structura organizatorică specifică aveau să fie întărite şi statornicite prin Înaltul Decret Regal 702 din anul 1874.

Eficienţa acestui tip de organizare şi pregătire a pompierilor se va materializa pe timpul Războiului pentru Independenţa de Stat a României. După Războiul de Independenţă, bateriile de pompieri-artilerişti au trecut direct în subordinea regimentelor de artilerie, situaţie care a durat până în anul 1912 când, prin înaltul Decret Regal 2222 s-a înfiinţat Inspectoratul Pompierilor Militari.

Momentul decembrie 1989 a constituit un nou început şi pentru pompierii militari, mai ales privind fundamentarea cadrului legal de organizare şi funcţionare. Cele mai importante acte normative privind organizarea pompierilor, dar şi a propriei activităţi, au fost Legea 121/1996 privind organizarea şi funcţionarea Corpului Pompierilor Militari şi O.G.nr. 60/1997, aprobată cu Legea 212/1997.

În acelaşi timp, au fost înfiinţate peste 100 de subunităţi de pompieri, iar ca urmare a diversificării misiunilor acestora au apărut staţii de intervenţie pentru asistenţa medicală şi descarcerare, debutând la Tg. Mureş, renumit acum prin echipa doctorului Raed Arafat (decorat de Preşedintele României în 31 decembrie 2005).

În prezent, echipaje de descarcerare există în toate judeţele ţării.

Procesul de modernizare a prevenirii şi intervenţiei pentru limitarea efectelor incendiilor şi altor tipuri de dezastre, calamităţi, catastrofe, explozii, accidente de orice natură, denumite în mod generic situatii de urgenţă, nu ar fi fost complet şi eficient dacă nu ar fi reunit din punct de vedere organizatoric şi al reglementărilor specifice două instituţii care, au mai funcţionat împreună între anii 1933 1945, sub denumirea de “Apărarea Pasivă”.

Este vorba de instituţia pompierilor militari şi protecţia civilă, reprezentate la nivel central de către Inspectoratul General al Corpului Pompierilor Militari şi Comandamentul Protectiei Civile, iar în plan teritorial de către Grupurile şi Brigăzile de pompieri militari şi de către Inspectoratele judeţene de Protecţie Civilă.

În mod concret, fuziunea celor două instituţii a fost prevazută prin O.U.G. nr. 25/2004, aprobată şi modificată prin Legea nr.329/2004, modificată cu O.G.nr. 191/2005. Aplicarea în practică nu ar fi fost posibilă fără elaborarea unei strategii de organizare şi funcţionare a Sistemului National de Management al Situaţiilor de Urgenţă, realizat prin O.U.G. nr. 21/2004, modificată şi aprobată de Legea nr. 15/2005, precum şi de o serie de Hotarâri ale Guvernului României din 2004, cele mai importante fiind Reglementările privind organizarea şi funcţionarea Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă şi a serviciilor de urgenţă private şi voluntare, precum şi atribuţiile legale care revin acestora şi altor autoritati centrale şi locale în managementul situaţiilor de urgenţă.

Toate acestea, precum şi asimilarea standardelor europene în domeniile apărării împotriva incendiilor şi protecţiei civile, fac din instituţia serviciilor profesioniste de urgenţă una compatibilă cerinţelor de integrare în Uniunea Europeană.

Colonel Ştefan LAZĂR,

Inspector Şef

[Extras din revista "Salvatorii Ieşeni", an.6, nr.3, pag.6]